6. Meseriile traditionale ale rromilor

Prelucrarea metalelor

Cea mai importanta ocupatie a rromilor, în paradigma culturii traditionale, a fost prelucrarea metalelor, pe de o parte înzestrare mostenita înca din antichitatea indiana, pe de alta parte necesitate asumata la nivelul supravietuirii, acoperind nevoile unei economii de tip pastoral-agrar prin complementaritate.

Ceea ce aduc nou mesterii rromi este o continua specializare pe domenii mestesugaresti: prelucrarea fierului (fieraritul) cu meseriile: fieraria propriu-zisa, potcovaria, caretaria si feroneria (prelucrarea artistica a fierului); prelucrarea aramei (aramaritul); prelucrarea aurului si a argintului; cositorirea vaselor de arama.

În cadrul prelucrarii fierului se remarca fieraria propriu-zisa, prin care sunt confectionate: unelte agricole (sape, sapaligi, greble, seceri, coase, brazdare, cutite de plug, otice pentru curatirea brazdarului), obiecte de uz comun (cutite, cutitoaie, dalti, ciocane, topoare, cazmale, pirostrii, cosoare, custuri, tindeici, darace, piepteni de lâna si cânepa, greble, furci, foarfece de tuns oile, piedici pentru cai, curse de vânatoare, rarite, colti de grape, securi, cuie, lacate, chei, belciuge, catarame, amnare, scoabe, piroane), elemente de fier din constructii si instalatii (fiare de moara, lanturi, armaturi de usi si de ferestre, încuietori, ferecaturi).

A intervenit si aici o specializare: lacatuseria , prin care se confectioneaza lacate, zavoare, balamale, chei, broaste si diferite tipuri de încuietori de usi si de porti.

Feroneria se ocupa mai mult de obiectele din fier susceptibile de prelucrari artistice (frigari, gratare, grilaje, ancadramente de usi si de ferestre) sau care pot fi ornamentate cu motive decorative cu functie de marca sau semn de mester (frunza, frunza bradului, pana, floare, initiale), asa numitii „pistrui” si „pupi”.

Pentru a fi usor accesibila celor care vin sa li se lucreze un obiect si pentru a feri locuinta de pericolul incendiului, fieraria este asezata în afara casei, mai mult sau mai putin departata de spatiul de locuit.

Femeile se ocupa de actionatul foalelor, lucrând astfel cot la cot cu barbatii, însa ele nu cunosc secretele meseriei, nefiindu-le împartasite tehnicile traditionale, iar în cazul prelucrarii aramei, asadar la caldarari, femeile nu participa la munca din atelier în perioada în care sunt considerate „maxrime” (spurcate), cu alte cuvinte în timpul menstruatiei, al graviditatii si în perioada care urmeaza imediat dupa nastere.

Una dintre principalele tehnici de prelucrare a fierului este prelucrarea la rece , prin „ciocanire” (lovirea repetata a pieselor cu ciocanul, pâna la primirea formei dorite), prin taiere cu dalta, „foarfecele” sau „ghilotina”, incizare cu dalta si gaurire cu ajutorul „boltului” sau „priboiului”. Acest ultim procedeu se aplica mai ales la piesele subtiri, din sina, tabla sau sârma, pentru modificari ale formelor si diferite ornamente numite si „flori” - figuri geometrice (cercuri, semicercuri, linii drepte simple si duble).

Prelucrarea fierului la cald cere o specializare a mesterilor si un grad de duritate ridicat al fierului. Tehnica poarta numele de „ fierbere a fierului ”; aceasta se face pâna în momentul în care materialul devine rosu-incandescent, moale, aproape de stadiul de curgere, în portiunea care trebuie prelucrata.

Pentru obtinerea formei dorite, metalul înrosit se „forjeaza” prin lovire rapida, repetata, ritmica si puternica, cu ajutorul ciocanelor de diferite marimi si forme. Încovoierea fierului poate fi urmata si de taiere. Tehnica este deosebit de dificila, presupunând o bogata experienta si îndemânare în executie, pentru ca topirea prea mare a metalului sau lovirea lui necorespunzatoare pot duce la stricarea definitiva a pieselor, fierul sudat ramânând „mort”., adica foarte dificil sau chiar imposibil de prelucrat.

Ulterior fierul trebuie tratat pentru marirea duritatii, mai ales la stratul de suprafata (ascutisul topoarelor, securilor, barzilor, sapelor, coaselor, cutitoaielor), care se caleste prin încalzirea la o temperatura ridicata, urmata de racirea brusca într-un mediu gazos, uleios sau lichid.

Specifica fierarilor rromi este vatra amenajata la nivelul solului sau într-o groapa, prevazuta cu foale simple (asa-numitele „foale de groapa”) din „burduf”, cu teava de suflare îngropata în pamânt. Acest tip de foale este actionat cu mâna stânga, în timp ce, cu mâna dreapta, se tine clestele. Mai târziu au aparut si în fierariile rromilor foalele de picior (actionate, printr-un sistem de pârghii, cu piciorul), cele „turtite”, cu schelet de lemn si 3-4 capace din piele „dubla” de cal, mai rezistente, precum si foalele “armonica” cu o capacitate mai mare de „suflare” a aerului.

Din fierarit s-a desprins o specializare cu valoare artistica: feroneria . Obiectele sunt ornamentate prin câteva tehnici de lucru de mare finete (lustruire, strunjire, taiere, perforare, încovoiere si aplicare prin sudura), principalele unelte folosite fiind: „clestele cu colti”, „clestele cu tureac mare” si „cu tureac mic”, toate celelalte tipuri de clesti si ciocane, dalti, burghie, nicovala „cu coarne” (cu doua prelungiri ascutite).

Îmbinând tehnica fierului forjat (prelucrare la cald) cu tehnica stantarii , prelucrarea artistica a fierului are drept obiecte realizate uneltele de vânatoare (topoare, capcane) si de pastorit (pirostriile, sagetile, frigarile, lanturile pentru ceaun, securile, cutitele), precum si alte obiecte casnice (vatraie, cosoare, securi, amnare). Ornamentul vizeaza însa si tintele de pe balamale si clante, florariile dintre ramele ferestrelor, tepii de pe case, grilajele de împrejmuire etc.

Tot dintre fierari s-au desprins si potcovarii , de cele mai multe ori fara a se limita la aceasta specializare stricta.

În trecut, potrivit tehnicii traditionale, potcoavele pentru cai „se fierbeau” în foc pentru a le fi puse grifuri în fata, pentru ca nu exista aparatul de sudura.

Tehnica de potcovire cuprinde urmatoarele etape: curatirea de pietre a copitei calului cu lingura, cutitoaia, clestele sau coada clestelui; taierea sau “tunderea” unghiei crescute anormal, de unde ideea ca potcovarul este si veterinar sau vraci de animale; curatirea „carnatuiei” de pe copita (sa fie asa de curata încât „sa poata bea omul apa din ea”); taierea fierului la o anumita masura, în functie de marimea copitei; introducerea fierului în foc si modelarea sa în forma de potcoava; „saruitul” potcoavei, care se face dupa ce fierul a fost încalzit bine, cu ajutorul unui dorn ce formeaza sarul pentru gauri; gaurirea potcoavei cu dornul – câte opt gauri, patru pe o parte si patru pe o parte, pentru caiele (cuie de potcovit); îndoirea hacurilor, adica a marginilor potcoavei; asezarea potcoavei, ermetic si dupa ce s-a racit putin, pentru a nu se îngropa în unghie si a nu distruge copita. Potcoava nu trebuie totusi sa fie rece când este asezata pe copita, deoarece, daca este macar putin calda, se poate „pasui”, adica lipi, ceea ce ajuta la fixarea ei pe copita. Dupa racire, potcoava se bate pe copita cu ajutorul caielelor.

Calul este fie priponit, fie ridicat de la pamânt cu frânghii si chingi, în sistem de scripete. Copita calului se asaza pe boc, atât pentru pilire, cât si pentru ajustarea potcoavei si fixarea ei cu caiele.

Cel mai dificil de potcovit sunt magarii pentru ca au unghia foarte subtire si necesita mare atentie în executie.

Potcoavele de cal si de bou au, în partea din fata, o ridicatura care protejeaza copita („capac”). Cuiele folosite se numesc „caiele” pentru cal si magar si „aschii” pentru bou, unde potcoava este despicata; potcoava de bou însasi este numita „aschie” si este împartita în doua.

Exista si potcoave „de coseala”, pentru cai care calca într-o parte si potcoave „de tacaneala”, pentru producerea unui zgomot placut (folosite în trecut în special pentru birjele din orase).

Un alt tip de potcoave realizate de fierari sunt „potcoavele de gheata”, numite si „mâte”, „potcoave batrânesti” sau “potcoave tiganesti”, care se legau peste încaltaminte, pentru a nu se aluneca iarna pe gheata. „Potcoavele” aveau sase colti în partea de jos, iar la suprafata „urechi” sau „verigi”, prin care se legau „nojite” sau curele de încaltaminte.

În prezent, potcoavele nu se mai fierb în foc pentru a li se pune grifuri în fata, ci aceste grifuri sunt prinse cu ajutorul aparatului de sudura. Acelasi aparat modern este folosit si la confectionarea carutelor, care nu mai au roti de lemn, ci de cauciuc.

O alta specializare a fieraritului este caretaria sau „legatul carutei”, care consta în trasul sinelor pe roti si al legaturii de fier de la dricuri, prin legarea osiei cu dricul, cu ajutorul „tugurilor” sau a „bentelor”. Sinele pentru rotile de lemn „se fierb” în foc. Dupa ce este fiarta în foc, sinei i se dau sapte gauri pentru a i se bate „sinarii” (cuie de fier), care sustin sina pe roata. Presa pentru tras sinele este din piatra, iar roata se asaza pe ea si este strânsa, în partea de sus, cu un surub puternic.

Caretasii faceau legaturile de fier ale carutelor printr-o tehnica complexa numita „ferecatul carelor”, aplicata si la legatul saniilor.

Deosebita de fierarit, dar derivata din acesta, este lacatuseria . Lacatusii repara obiecte din fier, confectioneaza chei, balamale, încuietori, lacate, fereca usi de biserica.

La fel de importanta ca si prelucrarea fierului este, pentru cultura materiala traditionala a rromilor, prelucrarea aramei , „aramaritul” sau „caldararitul”. Caldararii confectionau si reparau vase de arama, dar faceau si acoperisuri pentru biserici (extinderea ulterioara a meseriei s-a produs înspre tinichigeria în aluminiu).

Vasele caldararilor sunt de doua categorii: vase mari, de uz familial sau comunitar (alambicuri – cazane mari de fiert tuica numite „de povarna”, cazane de fiert sapunul, galeti de apa etc.) si ritual-religios (cristelnite) si vase mici sau medii, de uz gospodaresc (caldari, tipsii, tavi, tigai, cani, talere, oale, tingiri, galeti pentru apa, cauce, vedrite, ibrice, caldari de mamaliga etc.) si de cult (caldarusa de Boboteaza, pocalul bisericesc).

Toate aceste vase au un dublu rol: functional - de uz casnic sau cu functie rituala (vadra de mireasa) - si decorativ, fiind ornamentate în diferite tehnici mestesugaresti (lustruire, ciocanire, încovoiere, perforare, taiere, incizie). În special vasele rituale prezinta un decor complex, atât prin tehnica, cât si prin valoare simbolica si forma (bumbi realizati prin ciocanire, linii geometrice incizate: dungi, brâuri, unghiuri, zig-zag-uri, romburi, frunze, linii curbe etc.) realizate mai ales cu dalta si ciocanul.

În special în zone sarace în lemn si cu pamânturi lipsite de o calitate a lutului care sa permita dezvoltarea olaritului (Teleorman, Câmpia Dunarii, zonele de câmpie ale Moldovei etc.), prelucrarea aramei s-a dezvoltat ca o necesitate, mai ales ca arama se prelucreaza usor, cu unelte simple, iar vasele de arama cositorite („spoite”) au si valoare terapeutica prin „curatarea” apei (argintul, arama si cositorul au puterea de a purifica apa, iar apa purificata distruge o mare parte dintre virusi, bacterii si microbi). De aici provine si valoarea ritualic-magica a unor vase de arama (cazanul de botez, cazanul de aghiazma, vasele daruite de catre nasi mirilor la strigarea darului, la masa mare, mentionarea vaselor de arama ca valori simbolice în foile de zestre).

Numita stiintific „cupru”, arama prezinta conductibilitate termica si electrica si are câteva proprietati care o apropie de metalele nobile, între care se remarca maleabilitatea si ductibilitatea. Arama este folosita în aliaje cu aurul, în obtinerea bronzului (în amestec cu staniu, aluminiu si plumb) si a alamei (în combinatie cu zinc).

În ceea ce priveste tehnica de prelucrare, acesta cuprinde urmatoarele etape importante: topirea aramei, calirea / baterea, decalirea si asa-numita „alamire tiganeasca”.

Alamirea tiganeasca ” este un procedeu vechi, de mare maiestrie, transmis în cadrul familiei si tinut secret, de aceea foarte putin cunoscut în etnografie. Modul de îmbinare a partilor componente ale unui vas de arama presupune câteva operatiuni complicate. Dupa ce au fost croite si aduse la dimensiunile dorite, partile se taie pe margini în profil de coada de rândunica, se insereaza una în cealalta, dupa care îmbinarea se bate foarte bine pe „nicovala de pamânt”. La bataie, se spune ca arama „se caleste”. Decalirea se face prin introducerea de mai multe ori în groapa cu jaratec prevazuta cu „foale de groapa”. Operatiile se repeta succesiv pentru a asigura durabilitatea si soliditatea încheieturii.

Pentru o îmbinare perfecta –etanseitate– se face „alamirea”: curatarea aramei la încheietura prin tratarea cu apa tare nestinsa (acid clorhidric) si presararea cu „lama” – lamele subtiri de alama sau granule de span de bronz si borax.

Pentru a se extrage umiditatea si a se opri desprinderea stratului de span si borax, încheietura se uda cu o maturica („pleaftura”) si se presara cu sare de bucatarie; se pune vasul în groapa cu jaratec si se ridica temperatura, prin insuflarea masiva de oxigen cu ajutorul celor doua foale mici “de groapa”

Pentru a se face materialul cât mai rezistent, se ambutizeza / se ciocaneste de multe ori (chiar de peste zece ori) în întregime. Suprafata fiind perfect îndreptata, se trece la ornamentare, din bataia ciocanului, cu dalta sau cu dornul. Ceea ce este esential în aramarit tine de doua tehnici de baza: alamirea si ritmul egal de ciocanire.

Una dintre ocupatiile traditionale importante ale rromilor este si prelucrarea metalelor pretioase (argintul si aurul).

De la început trebuie facuta diferentierea dintre rudari (numele lor provine de la cuvântul slav „ruda” = minereu), care se ocupau initial cu extragerea aurului din nisipul râurilor, abia mai târziu (sfârsitul secolului XVIII-lea si mai ales secolul al XIX-lea) trecând la prelucrarea lemnului, si zlatari (din slavul „zlota” = aur), care se ocupau cu prelucrarea aurului. Se pare ca acesti zlatari / aurari s-au confruntat, într-un anumit moment istoric, nu foarte exact determinabil, cu o interdictie a muncii lor, mestesugul prelucrarii aurului fiind preluat de argintari, fapt pastrat si astazi.

Tehnica culegerii aurului din nisipurile aurifere ale râurilor este cunoscuta din relatarile numerosilor calatori straini (Paul de Alep, Del Chiaro) despre Tarile Române în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.

Instrumentele rudarilor constau dintr-o scândura cu adâncituri taiate transversal si marginita în ambele parti de o stinghie de lemn. Pe aceasta scândura numita „dosca”, tinuta ca un plan înclinat, se întindeau tesaturi de lâna si ea era scufundata în apa amestecata cu nisip a râurilor. Sedimentul aurifer era retinut de tesatura care, spalata într-un butoi, îsi separa nisipul de aur, cel dintâi curgând printr-un jgheab. Minereul adunat se zdrobea într-un mojar de fonta, simplu sau amestecat cu mercur, pentru a se obtine un amalgam. Acesta se storcea într-o pânza, apoi se topea într-un vas de ceramica. Aurul topit era apoi realizat în tipare, ca lingouri (rudarii cunosteau si tehnica topirii aurului în bare / lingouri).

Aurarii îsi obtineau materia prima fie de la rudari sau de la baiesi (care scoteau aurul din mine de aur), fie, ca si argintarii, din monedele care circulau în epoca.

În ceea ce îi priveste pe argintari, acestia confectionau: obiecte de podoaba (inele, cercei, salbe, colane, brose, pandantive, agrafe, bratari, coliere, lanturi), piese de harnasament (pinteni), arme (sabii), piese de îmbracaminte (nasturi, butoni, cingatori), obiecte de uz casnic (tacâmuri, castroane, tavi, solnite aurite, cupe aurite, cesti, galeti etc.), obiecte religioase (chivoturi, potire, catui, cadelnite, ferecaturi de carte bisericeasca, policandre, talere, sfesnice, cristelnite, candele, tavi, linguri si lingurite, anafornite, aureole, aghiazmatare, cruci lucrate în tehnica filigranului).

Obiectele care presupuneau o decorare mai detaliata erau obtinute prin turnare în tipare de piatra sau de ceara. Alte tehnici erau încrustarea cu pietre pretioase, imprimarea, încrustarea de ornamente cu ajutorul unor matrite speciale, laminarea sârmei de aur si de argint prin ciocanire, tehnica ce oferea posibilitatea unor multiple utilizari ale sârmei filigranate, fina ca o pânza de paianjen. Metodele stantarii, perforarii si ajustarii erau si ele utilizate mai ales la confectionarea obiectelor de cult. Cea mai raspândita însa era tehnica modelarii în relief prin ciocanire, metoda cunoscuta înca din secolul al XVI-lea.

În ceea ce priveste confectionarea podoabelor si obiectelor de uz casnic mici (din argint), singura conservata pâna astazi în cadrul prelucrarii argintului si aurului de catre mesterii rromi, se remarca tehnica filigranului , mai perfectionata la cercei si mai simpla la inele.

În prezent, argintarii fac diferite obiecte de podoaba (cercei, inele, verighete, nasturi, bratari, obiecte mici de uz casnic special (din argint), elementele metalice pentru costumul traditional (nasturi, închizatori de brâu etc.), mesterii fiind grupati mai ales în zone din Muntenia, Oltenia, Vlasca si Teleorman.

Ei au pastrat atât tehnica de lucru (ciocanire, incizare, îndoire, taiere, crestare etc.) cât si inventarul de unelte vechi (nicovala mica „de butuc”, foalele mici, manuale, ciocanul, daltile, teava de suflat / „suflaiul”, care înmoaie si topeste metalul, foarfecele de taiat metalul, matritele de mâna, calapodul - un con ascutit si lung, de lemn, cu vârful în jos, clestele mic). Uneori nicovala poate fi doar o bucata de fier dreapta, o sina, un „rif plat”. Folosindu-se un aliaj de fier si carbon, sculele sunt otelite prin calire.

Etapele de lucru cuprind: topirea metalului pe un carbune de mangal scobit cu o scoaba si încalzit prin suflarea aerului printr-o teava / „suflai” (mai nou se foloseste spirtiera); dupa ce s-a topit cu ajutorul focului suflat prin teava si a boraxului, metalul se ia cu o penseta sau cu un cleste mic si se bate pe nicovala; calapodul fixeaza marimea inelului; partea rotunjita a nicovalei ajuta la îndoirea barelor; alte ornamente se fac cu dalta si ciocanul sau prin încrustari, stantari sau filigranare.

Argintarii poseda foarte bine tehnicile mostenite, de prelucrare a metalelor pretioase, vibratia lucrului cu mâna oferind obiectelor unicitatea si frumusetea care nu pot caracteriza niciodata obiectele de serie.

În categoria lucratorilor în metal, pot fi inclusi si spoitorii , care se ocupau, pe lânga cositorirea vaselor de arama (oale, tigai, cazane etc.), si cu repararea si curatirea periodica a acestora.

Cositorirea este tratarea (prin acoperire, pe suprafata interioara) cu cositor (metal alb-argintiu, foarte maleabil si ductil, denumit stiintific „staniu”) a concavitatii vaselor de uz casnic, pentru a se împiedica oxidarea lor. Cositorul este topit, apoi se „unge” suprafata în mod uniform prin miscarea circulara a vasului.

Ca si alte activitati gospodaresti cu dublu caracter: functional-utilitar si ritualic, de pilda „lutuirea” casei (schimbarea stratului de pamânt de pe jos sau refacerea prispei de lut), care se face la marile sarbatori de primavara (de exemplu de Paste), spoirea vaselor este o necesitate dublata de un simbol al înnoirii si al purificarii: cositorirea generala, a tuturor vaselor (în afara spoirilor accidentale) se face de Paste: spoitorii ce spoiesc vasele de cuhnii de Paste.

Printre meseriile practicate de rromi, în cadrul prelucrarii metalelor, se numara si tinichigeria . Prin specificul ei legat de constructii, aceasta meserie poate fi încadrata si în categoria ocupationala a constructiei de case.

Neamul de rromi, care practica cu predilectie tinichigeria, este acela al gaborilor (prezenti mai ales în Transilvania). Tinichigiii se ocupa cu confectionarea burlanelor, a jgheaburilor, a acoperisurilor din tabla. Materialele folosite sunt tabla de zinc si tabla de aluminiu. Tehnicile de „prindere” se împart în prinderea „în falt” (prin asamblarea îndoiturilor) si baterea „în cuie”.

În concluzie se poate afirma, fara teama de a gresi, ca mesterii rromi, prin varietatea meseriilor legate de prelucrarea metalelor pe care le stapânesc cu maiestrie, detin “taina” metalului, dar, dupa cum se va vedea în continuare, nici “taina” lemnului nu le este straina.

Prelucrarea lemnului

Mesterii rromi care se ocupa astazi de prelucrarea lemnului sunt rudarii . Initial, rudarii, dupa cum le arata si numele (slavul „ruda” = minereu > rr. „rud” = metal), se ocupau cu „spalatul aurului”: ei culegeau aurul din nisipul râurilor (mai ales în Transilvania), si îl topeau în lingouri printr-o tehnica despre care deja s-a discutat în subcapitolul anterior.

Ulterior, din motive de asemenea descrise deja, a avut loc un transfer ocupational sau o reconversie profesionala, rudarii trecând la prelucrarea lemnului.

În cadrul acestei ocupatii, au aparut specializari / meserii: rudaritul propriu-zis , cu „butnarii” , care fac obiecte casnice din lemn (blide, scafe, cauce, donite, maiuri de batut rufe etc.) si covatarii / „albierii” care fac albii, capistre si coveti; linguraritul cu „lingurarii” , care confectioneaza linguri, lingurite, gavane, cupe, linguroaie, polonice; fusaritul cu „fusarii” , mesteri în confectionarea fuselor; ladaritul cu „ladarii” , specializati în mobilier (mese, scaune, dulapuri etc.), mai ales în lazi de zestre, lacrite, „hambare” si tronuri (de tinut malaiul).

O ramura distincta este aceea a „corfarilor” care împletesc corfe sau cosuri din nuiele de alun, de rachita sau de salcie.

Mobilierul taranesc facut de mesterii rromi specializati în prelucrarea lemnului este cunoscut sub numele de mobilier rudaresc , care se diferentiaza de celelalte tipuri de mobilier (tâmplaresc si dulgheresc) prin faptul ca pune în valoare calitatile naturale ale fibrei lemnoase, lasând-o vizibila la suprafata obiectului.

Mobilierul rudaresc este simplu sau horjit (ornamentat cu ajutorul horjului, prin incizie si crestare), din lemn, mai ales de fag, cu fibra alba, mai putin predispusa la atacul cariilor.

Odata uscat prin afumare, lemnul de lucru se ciopleste pe lungime cu securea, se curata si se uniformizeaza cu barda, se netezeste cu „mezdreaua” / „cutitoaia” pe „scaunul de cutitorit”. Pentru realizarea lazilor, blanile astfel prelucrate se îmbina între ele printr-un „scoc” / „uluc” executat pe una din muchii cu „horjul”. Cele patru picioare au, de-a lungul lor, „jgheaburi” în care se fixeaza capetele „limbuite” (terminate cu prelungiri) ale scândurilor ce alcatuiesc rândul de jos al peretilor si al „capatâielor”. În capatâie sunt fixate blanile capacului, iar peretii lazii sunt „cusuti” în cuie de lemn cioplite în patru fete.

Ornamentarea, în special a lazilor de zestre, se numeste „horjire” sau „scriere” (Muntenia, Oltenia), „împistrire” (Transilvania), „tarcare” (Maramures) si se face prin incizie si crestare cu „scoaba” / „horjul” (pentru linii drepte) si cu „florarul” / „capra” (compas cu horj pentru linii curbe). Se decoreaza: panoul frontal, capacul, picioarele, bratele capacului si panourile laterale, iar motivele, „flori" sau „rolituri”, sunt geometrice (puncte, patrate, unghiuri simple, unghiuri cu hasuri, zig-zag-uri, linii curbe, oblice, cercuri, semicercuri, spirale, linii drepte si frânte, romburi etc.), florale, fitomorfe (bradul), solare (rozeta, roata cu spite) etc.

Un alt obiect de mobilier tipic, lucrat de rudari, este masa joasa, rotunda, cu blat gros si trei picioare, de influenta vadit orientala, prezenta pe arii largi din Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea si Moldova. Ea este însotita de scaunele joase, cu fata usor scobita, rotunde sau patrate, cu trei sau patru picioare, de obicei simple, fara ornamente. Atât la masa, cât si la scaune, picioarele „se bat” în cepul facut cu ferastraul.

Alte obiecte de mobilier rudaresc mai sunt: blidarele, lingurarele, dulapurile de perete, podisoarele (dulapuri), coltarele (dulapuri de colt), leganele pentru copii (cele asezate pe podea), cu tehnici si motive ornamentale similare celor întâlnite la mesele-dulap.

Rudarii lucreaza si furci de tors (de brâu si cu scaunas / cu talpa lunga) simple sau cu forme simbolice („cu coarne”, „cu aripi”, „cu mar /

roata”, simboluri prenuptiale ale fertilitatii), obtinute prin traforare si cioplire, ornamentate prin incizare, crestare si scobire cu vârful cutitului sau cu horjul.

Bâtele si cârjele pastoresti , însemne ale puterii, fecunditatii si bogatiei, lucrate în general din lemn de corn, au partea superioara îngrosata („maciuca”, „maciulie”, „cap”, „mar”) si confectionata uneori din os. Predomina figurarea, prin cioplire cu barda, a sarpelui, ca simbol phalic. Alte ornamente, incizate sau crestate sunt brâurile cu decor geometric, floral sau zoomorf (ex. fluturele stilizat).

Lingurarii lucreaza lingurile mai ales din lemn de esenta moale (salcie, plop negru, tei), dar si din paltin, frasin, arin alb, jugastru, prun, cires, tisa, par. Tehnica de lucru este urmatoarea: despicarea lemnului într-o forma apropiata de cea a lingurii, realizarea partii concave a lingurii prin scobire cu „scoaba”, croirea si subtierea cozii cu cutitul; slefuirea lingurii cu o bucatica de os sau cu un ciob de sticla. La fel se fac si linguroaiele, caucele, scafele etc. Deosebite sunt lingurile „cu calcâi” (cu o curbura puternica deasupra causului, care confera eleganta cozii) si cele „cu cârlig” (cu coada îndoita prin cioplire si îndepartare de material), de agatat în lingurarul de perete.

Alaturi de lingurile de uz, exista si lingurile decorative, care se bucura de o mare varietate ornamentala: cioplirea „capului cozii” (simboluri: capul de sarpe, cocosul, capul de cal etc.), împunsaturi, traforari, incizii puternice facute cu vârful briceagului si al „unghioarei” (daltita ascutita), pentru realizarea de motive geometrice, zoomorfe, avimorfe, antropomorfe („ochisorul”) si fitomorfe. Practic aici fantezia mesterului este nelimitata.

Fusarii urmeaza si ei o serie de etape de lucru specifice meseriei lor: scurtarea si despicarea lemnului în fâsii de grosimea fusului brut; uscarea lemnelor în „uscatoare” (cotlon cu peretii de lut, deasupra focului); cioplirea cu barda; strunjirea cu „gruica” (instrument metalic) la „strungul cu sfoara” (lemn scobit la mijloc, la care scobitura se numeste „scoc”, “sprijinit pe doi tarusi înfipti în pamânt si bifurcati la partea superioara, pe care stau rezemate cele doua capete ale lemnului”) actionat manual: prins la capete între „dastau” si „climpus”, fusul se misca sferoidal cu ajutorul unei sfori încolacite dupa fus si miscate cu un mâner de lemn („arcus”) actionat cu mâna stânga a rudarului, în timp ce cu dreapta rudarul tine „gruica” pentru netezit (un fel de dalta). Fusul poate fi ornamentat prin crestare sau cioplire în jurul titirezului sau prin incizii, crestaturi si perforari sugerând filigranul, aplicate pe „prâsnele” (roti de lemn, introduse pe fus, care îi imprima o miscare de rotatie continua).

Albierii („covatarii”) fac „albii” de rufe, „capistere” pentru framântat aluatul, „molde” pentru must, „postavi” de cules fructe, coveti de pâine, teici pentru hranitul porcilor, leagane pentru copii (cele suspendate). Realizarea acestor obiecte presupune: taierea lemnului; retezarea lui la dimensiunile dorite, cu „ferastraul de curmat”; despicarea fiecarei bucati în doua, cu toporul sau cu securea si cu „icurile” (penele de lemn); scobirea „în praguri”, cu toporul lung, a fiecarei parti despicate; cioplirea cu „tesla” a interiorului („trasul la tesla”); finisarea interiorului cu „scoaba”; trasul la mezdrea / cutitoaie pe dinafara; îndreptarea marginilor si îndepartarea surplusului de material („strânsul albiei”); uscatul lent, cu gura în jos, la soare .

Corfarii (împletitorii de cosuri / corfe / târne), înainte de a începe împletitul propriu-zis, „calesc” la foc lemnul de alun (îl trec prin foc si îl uda succesiv de câteva ori), apoi îl taie fâsii cu cutitul. Pentru rezistenta, fâsiile sunt groase (se numesc „sine”), iar toarta se continua în jos si constituie „inima” corfei. Urmeaza subtierea “curelelor” cu cutitul, legarea toartelor, asezarea „spetezelor” si „îngradirea” cu ajutorul unui cleste care prinde „inima” corfei si o înfasoara cu o fâsie de alun numita “prastie”.

Toate aceste moduri de prelucrare a lemnului, stapânite exceptional de catre mesterii rromi, aduc un argument în plus pentru deconstruirea unui model mental stereotip, acela ca rromii cunosc secretul fierului si al metalelor în general. Iata ca rromii cunosc la fel de bine si secretul lemnului.

Meserii pierdute

Intre meseriile rromilor pierdute sau aflate pe cale de disparitie se numara: prelucrarea osului si a cornului , prin care se realizau piepteni, nasturi, mânere de cutit, mânere de pipa, capete de bâta pastoreasca si cornuri de praf de pusca; prelucrarea pieilor de animale , prin care se confectionau site si ciururi; prelucrarea parului de animale , prin care se faceau perii, bidinele si pensule; caramidaritul , prin care se confectionau caramizi din lut nearse; geambasia sau negustoria de cai , meserie practicata de catre lovarii din Transilvania, despre care legendele spun ca întelegeau graiul cailor. O alta ocupatie a rromilor, disparuta în zilele noastre, este ursaritul / umblatul cu ursul , ocupatie practicata de catre ursari, situata între spectacolul ambulant de circ si vindecarea magica. Valorificând semnificatia ursului ca stramos totemic, simbol al puterii, fertilitatii si reînnoirii ciclurilor naturii, animal htonian si lunar, posedând virtuti apotropaice si taumaturgice, ursarii faceau din spectacolul de dresaj al ursului, un ritual cu multiple semnificatii si functii: apotropaica, de protectie a casei de atacul animalelor salbatice („daca-ti joaca ursul în batatura nu te mai calca ursul toata iarna”); initiatica, de fertilizare si de fecundizare, dupa caz („calcatura ursului” este un joc ritualic prenuptial la feciori si la fete); taumaturgica („calcatura ursului” vindeca de iele, de sperietura, de deochi, de farmece, de cununii legate si de alte „boli” induse prin mijloace magice sau prin forte supranaturale libere).

Între emblematic si stigmatizant

„Tiganii sunt lautari si tigancile ghicitoare” spun outsiderii. Ei nu fac decât sa raspunda unui orizont de asteptare limitat la un model mental stereotip, cliseu psiho-social generalizat atât la nivelul omului comun, cât si, de multe ori, si la nivelul lumii stiintifice. Modelul nu are însa relevanta în cadrul strict al culturii traditionale a rromilor. El are cel mult un impact asupra culturii majoritare, în special prin lautarie, ca forma recunoscuta de conservare a folclorului muzical românesc aflat pe cale de disparitie în spatiul culturii traditionale românesti, pentru a da un exemplu local, reproductibil si în cadrele altor culturi.

S-a scris mult despre lautari si despre muzica lautareasca . Cercetatori si diletanti, etnologi (Ion Chelcea, Martin Block, G. Dem Teodorescu etc.), (etno)muzicologi (C. Brailoiu – „Le folklore musical”; Viorel Cosma – „Lautari de ieri si de azi”; C. Bobulescu – „Lautarii nostri”; M.Gr. Poslusnicu – „Istoria Musicei la români”; Gh. Ciobanu – „Lautarii din Clejani” etc.), istorici (N. Iorga, George Potra etc.), muzicieni (Franz Liszt – „Des Bohémiens et leur musique en Hongrie”; Béla Bartók etc.) au studiat melosul lautaresc în toate formele sale, fara însa a lamuri o problema esentiala: diferenta dintre muzica lautareasca si muzica rromani.

În ceea ce priveste lautaria , aceasta este una dintre cele mai cunoscute meserii traditionale rrome. Lista marilor nume de lautari rromi începe cu Barbu Lautaru si memorabila lui întâlnire cu Franz Liszt si se încheie, în functie de epoca în care au trait acestia, cu Cristache Ciolac, Fanica Luca, Petrea Cretu Solcanu, lautarii din Clejani, Grigoras Dinicu, Farîmita Lambru sau Ion Onoriu.

Aceasta meserie se transmite din tata în fiu; se practica în grup, cu banda, în taraf, mai nou, cu formatia; are drept ocazii nuntile, petrecerile, târgurile; nu presupune cunoasterea notelor muzicale, se învata „dupa ureche”, cel putin forma clasica / initiala a lautariei, astazi, multi lautari având studii de specialitate; instrumentele folosite, în ordinea frecventei, sunt: vioara, (inclusiv un tip de vioara improvizata, de fapt o viola cu arcusul în semicerc sau cu sase coarde), lauta, tambalul, acordeonul (preluat din muzica germana), basul (asa numesc lautarii violoncelul si contrabasul), cobza, chitara, cimpoiul, fluierul din lemn de salcie, de plop tremurator sau de trestie (tip flautul lui Pan), tamburina (folosita de ursari), clarinetul.

Muzica lautareasca contine multa improvizatie (de aceea în prezent unii lautari rromi au ales jazz-ul, arta improvizatiei si a variatiunii) , este spontana, bogata ritmic, variata melodic, dezvolta ample valente interpretative (imita uneori trilurile pasarilor), contureaza ritmuri suple, combinate (de la suav la patimas, de la jalnic la exuberant, de la gratios la impetuos), foloseste schimbarile de ritm si de masura, sincopa (tonul sacadat si fraza prelungita), repetitia si tehnica variatiunilor, în unele spatii geografice (Spania, Portugalia), prelucreaza elemente de ritm arabe preluate din „ canto flamenco ” de Andaluzia, în alte zone (Balcani), combina armonios ritmul impus de muzica autohtona cu „flori” de stil orientale, mai ales turcesti, de genul „ manea ” si „ meterhanea ” (cântece originar turcesti, de dragoste, predominant instrumentale, cântate rar, sacadat, în ritm de jale), care au început sa decada, în spatiul lor de origine, înca de la sfârsitul secolului al XVIII-lea, iar lautarii i-au preiau unele elemente de stil.

Muzica rromani , vocala sau instrumentala, este parte a manifestarilor artistice ale comunitatii, ea putând avea caracter ritualic (cântecul de nunta, bocetul etc.) sau neritualic (cântecul de dragoste, cântecul de leagan etc.), în vreme ce muzica lautareasca face parte dintre ocupatiile traditionale ale rromilor, asadar aduce venit si apartine profesionistilor interpreti, vocal sau instrumental, ai muzicii populare autohtone.

Faptul ca artistii rromi preiau motive sau fraze muzicale din muzica rromani sau chiar „stilul” de interpretare al muzicii rromani (rr. „ rromane gila ” / cântece rrome) si le transpun în muzica lautareasca este cu totul altceva si, fara sa creeze confuzie între cele doua tipuri de muzica, acest fenomen este cunoscut sub numele de „maniera rroma” de interpretare.

Din punct de vedere identitar, lautarii, având ocupatia cel mai larg utilitara, în toate mediile societatii (taranesc si boieresc, urban si rural), si traind cel mai mult raspânditi printre nerromi, în mijlocul culturii majoritare, au fost cel mai devreme supusi unei asimilari culturale aproape totale. Majoritatea lautarilor si-a pierdut limba si elementele de reprezentare identitara, cu exceptia notabila a ursarilor, care au preluat si au dezvoltat pâna la excelare, meseria de lautar, conservându-si totodata valorile propriei culturi.

Fara îndoiala si ocupatie, daca se tine cont de definirea ocupatiei ca sursa de venit, este si practica magica . Este necesara distinctia dintre magie ca ocupatie, practicata în special în relatiile cu nerromii, si magicul din interiorul comunitatii, care nu este ocupatie, ci formeaza complexe magico-ritualice intrinseci vietii traditionale.Dupa scopul urmarit, tipurile de magie practicate de rromi sunt:

- magia premonitorie / divinatia / mantia (cartomantia, arithmomantia, chiromantia, ghicitul în bobi etc.);

- magia curativa / reparatorie / taumaturgica (descântecul, între care “ o jakhalimasqo drab ” – descâtecul de deochi; „desfacutul” farmecelor; „desfacutul” de boli; usurarea nasterii, legarea ploii - vrajile caramidareselor despre care am vorbit deja - sau aducerea ploii – „Paparuda”);

- magia apotropaica / de protectie (incantatiile de protejare a noului nascut, formulele de protectie la plecarea pe drum, la orice început sau întemeiere);

- magia inductiv-pozitiva / determinativa , în cadrul careia se include si magia erotica si de tip prenuptial („facutul” farmecelor, „dezlegarea cununiilor”, „filtrele” de dragoste);

- magia inductiv-negativa / prohibitiva („ arman ” - blestemul).

Dupa metodologia de lucru , tipurile de magie pot fi clasificate astfel, cu rezerva ca aceste categorii tipologice aproape nu exista în valoare absoluta, ci mai ales în mixaj unele cu altele:

- magia prin similitudine / prin simpatie / simpatetica (un obiect cu anumite atribute / calitati este folosit pentru a induce aceste calitati persoanei careia i se aplica magia – de pilda, se pun bani în scalda copilului ca sa fie bogat);

- magia prin contagiune / atingere (persoana careia i se aplica actul magic este tinuta de mâna de vrajitoare, pentru a-i induce magia respectiva sau este atinsa cu un obiect de la care se pot transfera calitatile dorite sau care poate avea rol protector – de pilda, femeile care intra în camera copilului nou-nascut, pentru a nu-i fura somnul si a-l proteja de duhurile rele, îl sterg pe frunte cu poala sortului sau femeile divortate sau vaduve nu au voie sa o atinga pe mireasa, pentru a nu o contamina magic de rau);

- magia prin opozitie (se face uz de un obiect sau de un gest care are exact atributele opuse celor care se vrea sa fie induse prin vraja, de exemplu, râsul de la priveghi are rolul de îndeparta posibilul „ coxano ” / strigoi si de aduce liniste în sufletul femiliei îndoliate, folosindu-se pentru aceasta un element opus starii care ar fi fost cea normala într-un asemenea moment; alt exemplu: copilul este ferit de deochi prin folosirea chiar a unui element exorcizant al deochiului – zbenghiul de funingine facut pe frunte; alt exemplu: la nunta, socrii mici sunt pusi sa încalece pe un magar, sunt unsi cu taciune, îmbracati cu cele mai murdare si mai rupte haine si umbla pe strada deghizati în sperietori, cu o matura sub brat, spre hazul vecinilor, care stiu ca este doar pentru amuzament si ca, de fapt, fata a onorat familia sotului sau: daca nu ar fi fost vorba de gluma, gesturile ritualice de acest fel ar fi însemnat blamul comunitar asupra familiei miresei, în cazul în care nu a fost fata mare - se foloseste astfel un complex ritualic opus, care, în spirit carnavalesc (deghizarea), rastoarna semnificatia sa originara - dezonorarea familiei miresei - si reprezinta exact contrariul – onorarea familiei miresei );

-magia prin atribuire (de exemplu, darul, prin care se induc celui daruit atributele obiectului oferit în dar sau urarea, prin care se atribuie celui caruia i se ureaza anumite calitati);

- magia prin substitutie (orice tip de magie care presupune un schimb, de pilda, ofranda, prin care se cere divinitatii tutelare o anume favoare în schimbul ofrandei; vânzarea copilului bolnav pe fereastra sau schimbarea numelui acestuia, în ideea ca acesta este substituit cu un alt copil, de data aceasta sanatos);

- magia ordalica / prin judecata sau hotarâre divina (de pilda, juramântul, care ia drept garant al adevarului fortele divine);

- magia prin exces sau abuz / exorcizarea / catharsisul (de exemplu, bocetul, ca exces de manifestare a durerii pierderii cuiva drag are si rol cathartic, de exorcizare a suferintei);

- magie prohibitiva (toate tipurile de tabu);

- magia invocativa (invocarea Maicii Domnului în descântece);

- magia gestuala (orice tip de magie care presupune, pe lânga rostire, si gestica);

- magia verbala / incantatia (descântecul si orice alt tip de magie care presupune rostirea);

- magia sacrificiala (sacrificarea mielului de Pastele spoitoresc / Hârdelezi, în scopul însanatosirii persoanelor bolnave din casa si pentru protectia familiei);

- magia de tip transa individuala (formele de magie premonitorie folosesc adesea aceasta metoda, vrajitoarea intrând în stare de transa pentru „a vedea” viitorul);

- magia de tip transa colectiva (rugaciunea colectiva, rostita cu voce tare, în special în spatiul religios neoprotestant).

În ceea ce priveste categoriile de practica magica aplicabile în zona ocupatiei, acestea sunt mai ales magia premonitorie, magia reparatorie si magia inductiv-pozitiva, tocmai pentru ca raspund unor cerinte si unor asteptari legate de viata cotidiana care nu presupun neaparat apartenenta la un anumit spatiu cultural, cerinte si asteptari pe care le au si nerromii.

Pe lânga aceste meserii considerate emblematice pentru rromi, se poate vorbi si despre o alta categorie de meserii, de data acesta din categoria stigmatului, datorate excluderii sociale istorice a rromilor.

Sase sute de ani de robie si înca 150 de ani de stigmatizare colectiva au împins rromii într-un spatiu al marginalului, în care, initial ordinul stapânului (fie el boier, domnitor sau mânastire), mai târziu necesitatile de supravietuire de dupa Dezrobire i-au fortat sa practice ocupatii care nu aveau nimic comun cu spiritul culturii lor materiale.

Spatiul-limita nu le-a oferit nici o alternativa si, prin meseriile marginalitatii , au fost împinsi si mai adânc în zona stigmatului. Mai mult, unele „minti luminate” ale culturii vernaculare au avut reaua-credinta sa includa aceste meserii printre ocupatiile traditionale ale rromilor: bucatarese, socaci, slugi, cusatorese, „chivute” care tencuiesc si zugravesc case, ciubotari, butusari, cizmari, croitori, zidari, curelari, culegatori de fructe de padure si de ceara de albine, negustori de haine vechi, colectori si vânzatori de fier vechi, lustragii, maturari, gunoieri, maturatori, vânzatori de ziare si de maruntisuri, frizeri, chiar cersetori.

Desigur, multe dintre aceste meserii sunt cât se poate de onorabile (cizmari, ciubotari, croitori, curelari, zidari, bucatari, cusatorese, vânzatori de ziare, chivute, negustori de haine sau fier, frizeri etc.), dar posibilele performante obtinute, care tin de îndemânarea meseriasilor rromi, nu exclud practicarea meseriilor „la comanda”, din obligatia de rob sau de „om al mahalalei”, cum au fost identificati rromii în cultura majoritara. Cu cinismul tipic culturii dominante autarhice si suficiente siesi, modelul mental majoritar a dezvoltat chiar ideea ca rromilor le-ar fi pe plac meserii de genul: maturatori, gunoieri, hornari, oameni de serviciu, lustragii, slugi, vânzatori de vechituri.

Unele dintre meseriile disperarii, cum pot fi ele numite, nici macar nu sunt meserii, de exemplu cersetoria, care a fost, în mod eronat, identificata cu una dintre meseriile rromilor, ea nefiind altceva decât o forma ultima de supravietuire la marginea societatii.

Aceste meserii ale excluderii îi împing pe rromi în zona subculturii, sunt total lipsite de relevanta pentru fondul cultural traditional, pentru cultura, fie ea si în ipostaza materiala, a rromilor, dar au meritat mentionate pentru ca, în prezent, ele continua sa fie, pe lânga meserii ale disperarii si meserii ale discriminarii si ale lipsei de sansa si de acces la resursele de dezvoltare ale societatii în ansamblu.

Revenind asupra ocupatiilor traditionale ale rromilor, acestea au avut o importanta deosebita, de factor complementar, pentru economia sateasca pastoral-agrara si, mai mult, ele au contribuit si pot contribui în continuare la îmbunatatirea si diversificarea relatiilor intercomunitare.

Prin intermediul ocupatiilor traditionale se pastreaza si un mod de organizare asumat prin factori de control social intrinseci, creatori de model cultural. Între necesitatea asumarii solutiilor moderne printr-o reconversie a meseriilor traditionale si nevoia de conservare a modelului ocupational, esentiala este pastrarea si punerea în valoare a elementelor de reprezentare identitara.

apud Gh. Iordache, Ocupatiile traditionale pe teritoriul Romaniei , vol. IV, Craiova: Editura Scrisul romanesc, 1996, p. 213-214.

:: despre noi ::
:: proiecte finalizate ::
:: proiecte in desfasurare ::
:: rromanipen ::
:: galerie foto ::
:: forum::
   
:: publicatii ::
:: documente despre rromi ::
evenimente- :: 8 aprilie::
:: noutati ::
:: staff ::
::mail::
 
:: home ::